Povestea Casei Păpădiilor

Voi trebuie să ştiţi că odinioară, căsuţa bunicilor era “ţinută” doar de mamaia Lina, care, fără tataie, prăpădit demult, când nepoţii erau mici, reuşea să orânduiască toate cele acareturi şi culturi de pe lângă casă, aşa cum numai o ţărancă neaoşă ar fi putut.

Ne întrebam adesea, când nu a mai fost şi casa a fost lăsată oarecum în paragină (pretextele pentru părăsirea casei sunt variate şi la îndemână, sunt convinsă că le cunoaşteţi), cum de izbutea o bătrânică trecută de 80 de ani să facă toate acele lucruri, ce ţin de rutina zilnică rurală, astfel ca gospodăria să pară întreţinută de cel puţin doi adulţi în puterea vârstei.

Căsuţele supravieţuiesc însă timpului, într-un fel sau altul. Astfel că, după cum Moş Ene dăinuie şi ne-ademeneşte somnul în fiecare seară de când e lumea, iar copiii cei noi (de indigo, de sticlă) se pare că au sosit pentru a ne trezi, la fel se întâmplă şi în lumea căsuţelor. Ele dorm când nu le mai deschidem uşa şi dorm adânc, se ghemuiesc şi sunt bătute de vânturi şi ploi, până ce se trezeşte „zânul bun al caselor şi suflă peste ele”.


Mânată de basmul cu zânul cel bun şi inspirată de un om-model, ce chiar construieşte în jurul lui, am pornit la drum, cu ajutorul unor oameni de nădejde. Şi înainte de a le crea veşminte noi, căsuţele trebuie dezgolite de tot ce e putred şi mâncat de vreme. Poate părea dureroasă, desfrunzirea aceasta strat după strat, pământ strâns generaţie după generaţie, de la naşterea casei încoace, dar este inevitabilă.
Mulţi ne-au întrebat: “Căsuţa aceasta o veţi dărâma, nu?”
Nu.
Cum ar putea transcende poveştile străbunilor şi bunilor noştri, dacă am rade căsuţa din temelie?

Aşa că, oamenii cei buni au curăţat-o de tot ce era putred, păstrându-i însă oasele albite de timp, pline de istorie şi trăinicie, numai bune ca temelie pentru poveştile noi ale nepoţilor, strănepoţilor şi, de ce nu, şi ale voastre. Cu siguranţă şi căsuţa a fost uimită de ce i s-a putut întâmpla de la răsăritul la apusul soarelui. Pereţi i-au fost dărâmaţi, structura de lemn i-a fost consolidată, şi deasupra, i-a crescut structura unui acoperiş trainic. Când s-a lăsat noaptea, căsuţa a răsuflat uşurată. După ani cu nopţi de zbucium şi ploi, a putut în sfârşit să se odihnească, încrezătoare în ziua de mâine.


După ce i s-a dăruit structura unui acoperiş nou, căsuţa a aşteptat răbdătoare derularea unei noi etape a renaşterii sale. A privit, plină de întrebări ne(s)puse, cum i se toarnă fundaţia (Avusese aşa ceva vreodată? Şi dacă da, cum de se măcinase până la măduvă ? Oare aceasta va fi trainică, o va susţine şi-n vremuri de restrişte ? Dar vor mai veni aşa vremuri ?…) şi apoi cum se înalţă şi se umple acoperământul de lemn, bătut în cuie de mâini dibace. A primit chiar şi un ochi de geam, pe care (ea nu ştia încă) alte mâini aveau să picteze un soare.
Căsuţa aceasta va avea propriul ei soare. După cum orice suflet are propriul lui nimb.

Apoi dimineţile au fost tot mai reci, aşa că era timpul ca lăuntrul căsuţei să fie ferit de prigoana iernii, ce avea să vină inevitabil. Primi pereţi de văiugă, pereţi ce respiră, pereţi ce aduc răcoare vara şi căldură iarna. Acoperişului de lemn i se prinse cuşmă de carton, să nu treacă topimea zăpezii în joasa mansardă, ce avea să fie loc de-aventură şi odihnă pentru cei mai mici dintre vizitatori. Golurile geamurilor fură şi ele împodobite cu rame noi sau dăruite şi chiar şi o damigeană veche îşi găsi un loc neobişnuit de şedere – de-acum avea să lase raze difuze să îi străbată pântecul întru iluminarea celeilalte părţi. Şi, cel mai important lucru, zânul cel bun al căsuţelor împrăştie magia în aşa fel, încât vechea odăiţă a mamaiei Lina căpătă conturul vremurilor de demult.


Balansându-se între două anotimpuri, capitolul următor al căsuţei a fost prins între zile de toamnă târzie, cu ultimele păpădii coapte pe lângă ziduri, şi nopţi de iarnă timpurie, cu foc în sobă şi vălătuci de fum pe uliţă. Căsuţei parcă i-au cresc aripi şi-n întuneric îşi ţine ochii mari, deschişi, luminoşi, de teamă să nu adoarmă şi să se viseze cum era deunăzi, înainte de venirea oamenilor. Detalii şi straturi noi de haine i-au fost croite pe măsură şi, iată cum, căsuţa a început să-şi întrezărească întregirea.

Peste iarnă, căsuţa a trecut pestriţă, în văz şi-n amintirile lucrurilor ce-au alcătuit-o după refacere şi, la sfârşitul ei, a fost gata să treacă prin noi anotimpuri.

În primăvară, copacii şi-au primit rozul petalelor, iarba a fost înzestrată cu galbenul păpădiilor, iar căsuţei i-a fost oferită…lumina. Sclipirea din ferestre în miez de noapte a amuzat licuricii şi a încântat stelele. Apoi peste vară, căsuţei i s-au adus, într-un ritm mai domol, dar sigur, tuşele şi retuşurile imaginate de oameni şi nevisate de ea. Căsuţa a parcurs răbdătoare toate aceste schimbări, curioasă să afle cum se va înfăţişa la final şi, mai ales, ce oameni dragi îi vor trece pragul. 🙂


Casa Păpădiilor mulţumeşte echipei care a făcut posibilă, cu pasiune şi pricepere, transformarea sa:
Viorel Traian Lascu – concept, tehnologie tradiţionala, tehnică aplicativă
Bogdan Radu Ciubotărescu (Bebe) – tehnică aplicativă, proiectare infrastructură
Bodan Petrescu – arhitectură, tehnică aplicativă